Închid blogul ăsta.

Închid blogul ăsta.

Am mutat tot conţinutul acestui blog pe devorbacucerul.ro .

Vă aştept acolo.

Anunțuri
Terapia Imago (pentru cupluri).

Terapia Imago (pentru cupluri).

De fiecare dată când am avut impresia că mă scufund în griji, în stres, adică de multe ori, sprijinul pe care l-am primit în relație cu soțul meu a fost ca un colac de salvare.

De câte ori mi-am pierdut speranța că va fi bine, iubirea pe care o simt față de el ( și față de copilul meu de trei ani încoace, dar în articolul ăsta e vorba despre iubirea din cuplu) m-a pus iar pe picioare.

Am făcut tot felul de cursuri și asta ne-a ajutat mult să creștem împreună.

Nu știu încă de ce crede lumea că dacă suntem atât de compatibili nu ne certăm. Sau, mă rog, n-ar trebui.

Ei, în punctul asta în câte ne aflăm, avem multe certuri la activ. Nu se lasă cu țipete, niciodată. Ne înfuriem unul pe altul, ne interiorizăm, ne izolăm și suferim.

Și fiecare așteaptă să-și ceară scuze celălalt, fiecare se simte neîndreptățit.

Dar nu ține mult.

Pentru că știu că dorul lui și regretele sunt tot atât de mari ca și ale mele, și nu mergem la culcare certați.

În ultimii ani, am observat că atunci când ne certăm ( contrazicem) avem de fapt aceleași idei dar le spunem diferit.

De multe ori m-a lăsat perplexă treaba asta, că ne-am grăbit la ceartă fără să ne ascultăm.

Ani de zile am zis că suntem diferiți și asta îmi convenea de minune la lucrurile pe care le dezaprobam la el.

Dar mi-am dat seama că partenerul e ca o oglindă. Cu unicitatea lui, cu individualitatea lui, el este oglinda mea. Nu în toate aspectele, sigur. Am învăţat lucruri unul de la altul. Am admirat lucruri la el pe care m-am străduit să le cultiv şi în mine, şi invers. Generozitatea lui a făcut din mine ( în raport cu el) un om generos. Eu, până la el, eram obişnuită cu limbajul orgoliilor. Rezistă în relaţie cel care e mai puternic. Asta am văzut în casă, asta făceam şi eu, la alt nivel.

M-au deranjat mereu teribil bărbaţii care au pretenţia că partenera să gătească musai (sau să se ocupe doar ea de educaţia copiilor), să îi revină doar ei sarcina asta. Şi ca atare, n-am vrut să învăţ, n-am fost interesată deloc. Dar pentru soţul meu am învăţat. Pentru că lui îi plăcea mâncarea gătită şi pentru că m-a încurajat mereu să fac doar ce mă bucură. Adică ne-am dăruit mereu lucruri din astea, gesturi care ne-au întărit credinţa că suntem iubiţi şi respectaţi în relaţia de cuplu. Totodată ne-am trezit că repetăm în faţa copilului nostru greşeli care s-au făcut şi faţa de noi. Ne-am certat de multe ori de la bani. De la faptul că el munceşte şi se mai aeriseşte şi eu stau doar cu fetiţa de trei ani şi am nevoie să mai fac şi altceva. Am descoperit, vorbind unul cu altul că amândoi simtim că facem tot ce putem şi că celălalt nu apreciază. Că ne simţim neînţeleşi. Vorbind cu el de zeci de ori mi-am dat seama că reacţionăm cu furie pentru că ne simţim speriaţi, stresaţi, neînţeleşi, dar niciodată nu porneşte cearta pentru că vrem să ne rănim reciproc. NICIODATĂ.

Şi ne zicem : ” Lucrurile astea sunt normale şi trecătoare. Furiile se nasc în noi pentru că au o istorie. Important e să ne folosim de iubirea pe care o simţim ca să ne vindece. ”

Am observat la absolut toată lumea din jur, viaţa de cuplu e mai încercată după ce apare un copil. Îmi dau seama că dacă familia ta nu e întemeiată pe iubire, nu prea are şanse să reziste.

Iubirea se întreţine. Se cultivă.

Ştiu precis că pentru copilul nostru e foarte important că vede mai multe gesturi de tandreţe decât de ceartă. M-am simţit tare vinovată pentru stresul la care mi-am supus copilul de câte ori ne-am certat, dar iubirea pe care o simt faţă de ea şi faţă de soţul meu mă motivează să muncesc şi mai mult, să mă străduiesc. Până nu devii părinte, nu prea realizezi în ce fel te-a afectat ce-ai văzut la părinţii tăi. Înţelegi cu totul altfel şi relaţia cu partenerul, de ce unele lucruri par să nu meargă.

Am descoperit Terapia Imago acum un an. Îmi place nespus că se completează foarte bine cu parentingul.

Am extras în articolul ăsta un pasaj din cartea ” Primeşte iubirea pe care o doreşti” ( ghid pentru cupluri) a lui Harville Hendrix, fondatorul Terapiei Imago. Va îndemn să cumpăraţi cartea ; Imago este o terapie pentru cupluri, mai mult decât eficientă.. Articolul ăsta este pentru toate femeile faine cu care am avut conversaţii în ultima vreme şi care mi-au povestit că sunt nefericite în cadrul relaţiei, sau nu se simt înţelese sau se ceartă mult cu partenerul şi ştiu că nu e normal, dar se simt neputincioase.

Iluzia separării determina majoritatea cuplurilor sa apeleze la terapie. Partenerii nu se mai simt conectați unul cu celălalt , nici nu mai trăiesc experiența unei conectări cu lumea din jur sau cu universul. Ei se simt dislocați, izolați si însingurați. Relația lor ar putea fi caracterizată ca ” Eu Versus Tu”.

Am învățat din proprie experiență că principalul motiv din cauza căruia cuplurile nu reușesc să creeze o relație de tipul „Eu-Tu” este faptul că nu au experimentat o astfel de relație în perioada copilăriei.

Din păcate, cele mai multe persoane trăiesc experiența primei lor „greutăți într-o relație” în primul an și jumătate de viață.

Experții în dezvoltarea copilului numesc această perioadă esențială „etapa atașamentului”. Este important pentru copil să aibă o legătură apropiată cu una sau mai multe persoane care au grijă de el în timpul copilăriei, dar ea este esențială în aceste prime luni de viață.

Pentru a experimenta o conexiune intensă și sigură cu o persoană care are grijă de ei, copiii au nevoie de ceea ce psihologii numesc un părinte „adaptat”. Acesta are grijă de copil și este prezent în ambele sensuri ale cuvântului: prin prezența sa fizică și prin încărcătura emoțiilor pline de căldură în cea mai mare parte a timpului. În mod ideal, această persoană care are grijă de tine îți respectă individualitatea și este atentă să surprindă indiciile care semnalează ce nevoi ai în acel moment. Te ia în brațe când simți nevoia de alinare și de contact fizic. Te hrănește când ți-e foame. Te liniștește când nu te simți în apele tale, când îți este teamă sau dacă te doare ceva. Ești pus în pătuț când te simți obosit. Acest părinte adaptat te încurajează să îți exteriorizezi întreaga gamă de emoții- bucuria și cheful de joacă, agitația și mânia. Binele, răul și urâtul. În loc să îți respingă sentimentele, cel care are grijă de tine le acceptă și știe cum să le oglindească: ” Un bebe fericit! Ce bebeluș fericit ești!”;”Te-ai necăjit! Ești supărat pentru că a trebuit să te oprești din joacă?”

Toate acestea se petrec în spiritul acceptării, iubirii și generozității. Când ai alături un părinte adaptat nu ești o povară pentru el, nici nu devii soluția pentru nevoile sale neîmplinite. Ai libertatea să fii tu însuți și, în același timp, te simți apropiat din punct de vedere emoțional și fizic de cel care are grijă de tine.

Copiii crescuți de părinți adaptați au șanse mari să pună la vârsta maturității bazele unor relații împlinite, care se fundamentează pe iubire. Deoarece au avut legături sigure, care le-au alimentat iubirea pentru persoanele care au avut grijă de ei, nu vor fi stăpâniți de o frică exagerată de abandon sau de sufocare prin iubire. Puțin probabil ca aceștia să își aleagă un partener din simpla nevoie de a nu fi singuri, deoarece majoritatea nevoilor emoționale le-au fost satisfăcute în copilărie. Ei nu sunt atrași de persoane care îi ignoră, îi critică sau sunt violente. Pentru ei, ideea că ar putea fi rău tratați este străină, anormală și complet greșită.

Mai mult, au tendința să atragă destul de ușor perechea potrivită. O persoană care se exteriorizează din punct de vedere emoțional are o imagine de sine pozitivă, care se simte în siguranță și acceptă cu inima deschisă intimitatea, este extrem de atractivă pentru ceilalți.

În mod regretabil, mulți dintre noi am avut părinți neadaptați și acesta este motivul pentru care ducem cu nou, în relațiile pe care le construim la maturitate, nevoile neîmplinite de atunci. Nu numai că am trăit experiența deconectării de proprii părinți, dar am început să ne simțim înstrăinați de unele părți din noi înșine.

Această ruptură interioară și exterioară și-a găsit manifestarea într-un sentiment de izolare atât față de ceilalți, cât și-într-un context mai larg- de universul însuși. Ruptura aceasta a atras după sine apariția a două tipuri fundamentale de rană psihologică: neglijarea și intruziunea. În sensul cel mai larg, părinții noștri fie ne-au neglijat, nereușind să ne satisfacă nevoile, fie ne-au invadat existența, încercând să-și satisfacă propriile nevoi prin noi.

Cei mai mulți copii suferă de pe urma ambelor tipuri de răni, deoarece în multe familii un părinte are tendința să fie intruziv și celălalt părinte își neglijează copilul. Acest gen de comportament derutant îi transmite copilului următorul mesaj: ” Acum am nevoie de tine. Acum nu mai am nevoie de tine.”

Noi considerăm că această conexiune întreruptă în copilărie este sursa tuturor problemelor cu care se confruntă oamenii și credem că refacerea conștientizării noastre conectării noastre constituie sursa oricărei vindecări. În terapie, avem un diagnostic pentru cupluri nefericite – conexiunea întreruptă- și avem o țintă: să-i ajutăm pe partenerii lor să reconstituie constientizarea conexiunii dintre ei. Când două persoane învață să se conecteze la un nivel foarte profund, suferința simțită în copilărie pierde din intensitate.

Mintea inconștientă reușește cu greu să facă distincția dintre trecut și prezent. Când cuplurile repară conexiunea întreruptă din relația lor actuală, partenerii își vindecă simultan trauma prin care au trecut în primii ani ai copilăriei. Relația pe care o au unul cu celălalt și cu universul este refăcută. Această conectare poate fi consolidată căpătând forță și calitate asociată cu o experiență spirituală. Relația devine un spațiu sacru. Vindecare în prezent; vindecare în trecut; vindecarea Relatiei conducând la săvârșirea întregului.

De asemenea, ne-a devenit foarte clar că sentimentul de siguranță reprezintă prima condiție necesară pentru a se realiza conectarea. Două persoane nu se pot conecta dacă se apără contra unui baraj de negativism sau dacă trăiesc copleșite de teama de a nu fi abandonate sau copleșite de intruziunea partenerului. Din acest motiv, toate tipurile de exerciții din Terapia Imago sunt concepute astfel încât să îndepărteze negativismul și să promoveze sentimentul siguranței și al respectului reciproc.

Esența unui parteneriat conștient:

1. Acceptați realitatea că partenerul vostru este o persoană separată de voi.

2.Fiți un susținător al realității separate și al potențialului partenerului.

3. Faceți din relația voastră un spațiu sacru prin îndepărtarea oricărei forme de negativism

4. Respectați întotdeauna granițele partenerului vostru.

5. Practicați Dialogul Imago până când va deveni ca o a doua natură și veți putea interacționa din nou în mod spontan.

În cele din urmă, nu veți mai fi deloc nevoit să „faceți eforturi” pentru îmbunătățirea relației voastre. Schimbările vor deveni stabile. Veți fi reușit să vă reconfigurați conexiunile neuronale astfel încât noul vostru mod de a relaționa va fi de departe mult mai convenabil pentru voi, în comparație cu cel vechi. Veți începe să percepeți diferențele de opinie dintre voi ca pe o tensiune creativă, o oportunitate de a evolua dincolo de punctele de vedere separate ale fiecăruia dintre voi. Dorinţa voastră de a accede la uniformitate va dispărea şi veţi începe să vă bucuraţi de unicitatea partenerului vostru. Dacă se întâmplă să alunecaţi înapoi în negativism, suferinţa va fi acută – „Pentru Dumnezeu, de ce am făcut aşa ceva?”- dar de obicei acest moment va trece; o să vă vină uşor să regăsiţi drumul înapoi şi astfel, să refaceţi natura sacră a relaţiei voastre. Relaţia voastră va deveni autosustenabilă, autoorganizatoare şi autovindecatoare.

 

images-4

Nu mai e atât de importantă curățenia. Copilul e. 

Nu mai e atât de importantă curățenia. Copilul e. 

Curățenia, așa cum am văzut-o eu în casa mea, e boală. Da’ ce să vezi, multă lume suferă de boala asta. Și e așa o normalitate, că dacă n-ai cumva virusul ăsta în tine, ești judecat.

Curățenia normală am învățat-o abia de când sunt mamă. De trei ani adică. N-am vrut deloc să învăț să fiu normală, în primele luni după ce am născut mi-era casa cu fundu’n sus și jumate mă gândeam la copil, jumate la „trebuie să fac aia și aia”. Stăteau vasele murdare în chiuvetă de pe-o zi pe alta și eram super stresată.

Făceam de mâncare ( sau cumpăram ?) și rămâneau resturile pe masă, n-apucam să le-arunc.

Paturi nefăcute zi și noapte, neaspirat, neșters praf cu săptămânile ( îl ștergeam odată la două zile înainte), haine aruncate pe unde-apucam, farfurii rămase-n dormitor, aiai, haos total.

Mă stresam, mă enervam.

Primul an, fetița mea dormea în timpul zilei doar vreo 30 minute, maxim. Ca să doarmă, stăteam cu orele pe afară, o țineam în wrap.

În casă, nu stătea deloc singură. Pe wc, stăteam cu ea în brațe. Făceam câte două dușuri pe zi, munceam, nu glumă.

Nu eram relaxată dacă n-o simțeam liniștită. Nu știam încă că avea nevoie să plângă, am dat de Aletha Solter când avea un an și trei luni, cam așa.

Așa că până atunci, dacă plângea și nu reușeam s-o liniștesc eram mamă rea, clar. Era vina mea.

Iar când îmi mai și zicea câte-o mamă mai experimentată „preia de la tine”, eram super frustrată. Mă învinuiam destul, nu mai era loc de sfaturi din astea.

Dar adevărul e că atunci când ești tenionat, nervos, stresat, auzi mesajele distorsionat, vezi peste tot inamici.

Așadar, primele luni, până am revenit la normal, cu dormit noaptea în loc de zi, în casa mea a fost dezastru.

Apoi, tot auzeam de treaba asta,că atunci când doarme bebele, e bine să se odihnească și mama. Eu nu mă odihneam, că n-am putut niciodată să dorm ziua. Am fost mereu foarte activă și nu puteam accepta să stau cât dormea copila, în timp ce casa era vraiște, mâncare nexam.

Ei, la capăt de zi eram neom, mă dureau și spatele și picioarele.

Mi-aduc aminte că la un moment dat m-am speriat că nu mai pot citi de-acum înainte, gata, timp cu mine – aliluia !

Dar, Doamne, toate trec !

Se reinstalează ordinea treptat.

Mi-a rămas o chestie în cap, acum vreo patru ani, o amică a postat pe Facebook că atunci când a născut era epuizată, fericită și speriată. Mă rog, ceva de genul ăsta. Mi- aduc perfect aminte ce am gândit : ” ei da, se minte”.

Nu credeam deloc că fericirea poate fi simultană cu frustrarea.

Mă bucur că n-am uitat, pentru că a fost Șocant pentru mine, câțiva ani mai târziu, să simt aceleași lucruri.

Ei, așa ca idee, după ce am început să merg la psiholog, m- a întrebat la un moment dat dacă fac curățenie obsesiv.

Era deja fetița de 8 luni, de mult acceptasem noua ordine din casa mea și nu mă mai deranja deloc.

Pentru că dacă preferi să faci curățenie în loc să stai cu copilul sau cu tine, e o chestiune de analizat. E o obsesie, efectiv.

Eu mi-am stresat toate prietenele cu care am stat, pe subiectul ăsta. Ani de zile am fost continuu atentă la curățenie, și am judecat dezordinea altora.

Am pierdut multă vreme cu asta.

M- am întrebat prin facultate sau după, nu mai știu, ” oare are legătură cu ce-am văzut în casă?”. Păi sigur că are, doar că atâta vreme cât mi s-a părut normal să fiu atât de focusată pe curățenie și ordine, musai ordine, ziceam că e o chestiune de educație.

Afirmația asta deja mă separa de cei „needucați”.

Judecam la greu, dar habar n-aveam.

Și acum e importantă curățenia pentru mine, și va fi mereu. Dar accept dezordinea, n-o stresez pe fetița mea cu ” nu pune mâna pe aia că e murdărești „.

Nu mă simt bine să stau în case care nu sunt curate, eu cred că e formă de respect față de musafir să-l aștepți cu o casă cât de cât ordonată.

Dar dezordinea e firească când ai copil.

Parcă Prințesa Urbană a scris că atunci când va fi adult, copilul tău nu-și va aminti ce curată era casa, ci își va aminti că nu stăteai cu el.

Păi sigur că așa e.

Dar obsesia asta trebuie tratată. Dacă e motiv de ceartă în casa ta, păi vine de undeva.

În ceea ce mă privește, vă zic cum văd eu lucrurile.

Ca adult repeți ce ai văzut în casa ta.

Tatăl meu adoptiv era obsedat de curățenie . Mama, la fel.

Mama ne trimitea de-acasă, ” plecați , că nu pot să fac nimic cu voi acasă”.

Curățenia era mereu prilej de ceartă, de stres.

Și astea au fost emoțiile pe care le-am rulat în jurul acestui subiect, adult fiind.

Și eu, multă vreme m-am simțit mai bine să fac curățenie singură.

Apoi, în urmă cu ceva vreme m-am întrebat care e de fapt legătura interioară cu obsesia pentru ordine.

Oare interior sunt la fel de ordonată? E ordine în emoțiile mele, în universul meu subconștient? Ce e în afară reflectă ce e în interior. Păi dacă simt numai stres că nu mi-e casa suficient de curată, hm…

Casa e asociată cu sufletul.

Vreau să vă povestesc ceva.

În perioada în care am fost la psiholog, am început să am niște vise.

Tot timpul am visat intens, dar mesajele nu le înțelegeam. Abia în terapie mi s-a clarificat că subconștientul aduce multe frici la suprafață prin vise . ( Sigur că nu mereu și că e mult mai vast subiectul, dar acum mă refer strict la emoțiile negative.)

Și am tot început să visez că n-aveam casă. Mai visasem rar treaba asta, în trecut. Acum, s-au intensificat.

Dar ce-a fost incredibil pentru mine, era faptul că de la o săptămână la alta, povestea avansa . Era continuitate, ca un serial.

Visam continuu că nu aveam casă, căutam cu mama (!).

Tot nu-mi plăceau casele în care intram, sentimentul era că nu-mi găseam locul.

Apoi, penultimul vis a fost cu noi două, eu și mama stând într-o casă în care ne simțeam bine.

Iar ultima oară , am visat că mama mi-a dat cheia de la casa mea, și eram fericită.

A fost un progres interior confirmat de psiholog. ” Casa este sufletul. Ți-ai luat sufletul în mâini, te-ai întregit adică.”

Ei, puteți să nu credeți dacă doriți , dar treaba e că în concret, în plan fizic adică, relația mea cu mama a cunoscut ceva ce nu prea mai cunoscuse : Acceptarea, Iertarea, Împăcarea.

Și toate astea au schimbat ceva: am început s-o respect, s-o ascult pentru prima dată în viață.

Nu mă refer la respectul pe care am fost învătați să-l acordăm celor mai mari, nu.

Mă refer la o altă formă de respect care n-are legătură cu teama.

Mi-e greu să explic. E ca o recunoștință, ca și cum îi acorzi părintelui tău întâietate pentru că ți-a dat viață. E o recunoștință care te absolvă de vină, atunci când părintele nu e de acord cu tine, nu mai e nici o tragedie, nici un sentiment că ” mereu ai fost așa, nu m-ai sprijinit”. Pur și simplu, o eliberare emoțională.

N-a fost ușor să câștig treaba asta față de mama, s-au întâmplat lucruri care au îngreunat zdravăn procesul ăsta.

Și revenind la nevoia continuă de a face curat, de a strânge, am învățat că treaba asta are legatură cu nevoia de control. Dacă sunt stresată că ” aoleu, ce e în casă, trebuie să strâng acum”, senzația e că îmi scapă lucrurile de sub control .

Și o chestie tare faină, am citit în Felicia Toniță că avem nevoie de ordine când ” dintr-un exces de zel, avem tendința să ajutăm oamenii când încă nu e timpul sau într-un mod care provoacă dezordine în povestea lor.”

Păi aoileu , ani de zile am simțit nevoia să intervin că ” nu e bine așa, x nu vede bine, trebuie să-l ajut.”

Uau, ce tare!

Chiar că, de când nu mai sunt obsedată de curățenie ( la unii oameni, forma total opusă e de mizerie; ambele situații , curățenie excesivă sau mizerie, sunt reflecții ale interiorului nostru, aflat în dezechilibru) nu mai simt nevoia stringentă de a ajuta.

Adică acum e firească.

Multe implicații emoționale în obiceiurile de zi cu zi. Important e să vedem ce le alimentează. Rădăcina. Cauza.

( Relaxare și joacă. Experimentează și o las.)

Nu mai vreau să fiu perfectă. Pardon, obsedată.

Nu mai vreau să fiu perfectă. Pardon, obsedată.

Am fost multă vreme nemulțumită de oameni neprofesioniști. I-am criticat, m-am înfuriat de multe ori, m-am retras, m- am izolat pentru că nu mai suportam. 

Cât am fost actriță am fost deseori deranjată de treaba asta. După facultate am lucrat într-un grup în care veșnic trebuia să așteptăm actorii la repetiție. În săptămâna premierei deseori se întâmpla ca unii actori să aibă o atitudine zeflemitoare, să citească textul pe scenă, să aibă bere în culise, etc. 

Eu mereu învățam textul rapid, mă implicam, eram serioasă când venea vorba de treabă. 

Mi s-a spus de vreo două ori că mă cred prea bună. Și dacă mi s-a spus în față treaba asta, e clar că au gândit-o mai mulți. 

M-a deranjat când am auzit, mi s-a părut nedrept. ” Adică dacă-ți faci treaba te crezi mai bun?”.

Acum câțiva ani încercam să accept ce spuneau ceilalți despre mine, dar simțeam o mare nevoie să mă apăr. Că na, orgoliul era mare și apoi , mai auzisem treaba asta în casă, în familia mea. Mi se reproșa mereu, ” noi nu merităm prezența ta, ești prea bună pentru noi, n-ai tu ce să discuți cu noi”. Dar am uitat complet, total, de fapt, n-am făcut niciodată legătura între familie-școală-muncă. Mi-am dat seama că observația asta, că mă cred prea bună a venit din surse diferite și atunci un sâmbure de adevăr tre’ să existe. 

Pentru că am încredere în mesajele care se repetă, chiar dacă nu-mi plac. De fapt, cu atât mai mult cu cât nu- mi plac. Dacă n-am o atitudine de detașare, de acceptare a lucrurilor, analizez. Dar asta de puțină vreme, să zicem cam de doi ani. 

Că înainte doar mă învinovățeam , mă înfuriam, preferam să arunc vina, ca apoi să zic că de fapt eu nu văd bine. Era un carusel amețitor de emoții. Și acum sunt, dar e foarte diferit să știi că au o bază, un istoric, ele vin de undeva, de la ce ți s-a întâmplat și nu ești defect în nici un fel. 

Și acum simt nevoia să mă dau deșteaptă, să zic că eu văd bine, dar acum ȘTIU și identific ușor nevoia asta și mă străduiesc să mă opresc din a-mi da cu părerea. Înainte nici nu acceptam treaba asta. 

E și normal, fiecare etapă din viață vine cu o altă variantă a noastră, una îmbunătățită. Câți nu zicem ” oo, ce des mă enervam înainte !”

Ei, apropo de perfecționism, că asta urmăream eu, și speram să fiu ( ca atare nu suportam criticile) am avut cu soțul meu o discuție în urmă cu ceva timp care s-a lăsat cu  multe conștientizări.

Ne-am dat seama că noi judecasem atâta neprofesioniștii și noi , în multe cazuri, nu fusesem profesioniști. 

Să vă zic de mine. Am lucrat doi ani ca profesoară de dans în grădinițe. Primul an am fost praf. Varză. Aveam 8 grupe de copii, de la o săptămână la alta uitam complet ce făcusem cu copiii, uitam și muzica și nu notam. Era haos în capul meu, plecam amețită și spre grădinițe și de la grădinițe. Norocul meu că mă plăceau copiii. Îi făceam să râdă și se bucurau cei mai mulți când mă vedeau. Aveam două grupe care ziceau ” of, iar a venit doamna de dans!”. Acu râd din toată inima când mi-amintesc, dar atunci mă dezarma total reacția lor, mă influența și mă bulversa. Eram total dezorganizată la ei. 

Anul următor, la dansuri cu copiii, m-au mutat la o grădiniță de care fugeau toate fetele,  era ca un zbir fosta directoare, tăia și spânzura pe acolo. Și angajatoarei mele îi era teamă, dar m- a trimis. 

Ei, eu m-am îndrăgostit de femeia aia. Era foarte dură. Am fost singura pe care a plăcut-o. Femeia de serviciu, care lucra acolo de 11 ani mi-a zis că am fost singura fată la care nu a țipat, singura pe care o plăcea. 

Eu am observat că oamenii mă plac pentru că și eu îi plac și nu m-au plăcut când nici eu nu i-am plăcut . E foarte simplu. E o energie care nu poate păcăli , oricât zici ” da mie îmi place de x, lui nu îi place de mine.”

De exemplu, eu am o mare simpatie pentru fete, femei. Îmi plac ușor, din inimă, nu pun condiții. Dar îmi displac ușor bărbații. Cei dominatori. Adică fac eforturi ca să îmi placă, pentru că știu că e vorba doar de percepția și experiența mea.

Să revin la fosta directoare de care vă povesteam. 

Vreau să vă zic că am dat un super randament acolo. Chiar dacă de multe ori mă blocam, nu știam ce mișcări să mai fac cu copiii, pentru că n-aveam experiență. De obicei, cu câteva săptămâni înainte de serbări, lipseau mulți copii. Pe de o parte mă bucuram, pe de o parte mă stresam. 

Iar serbările ieșeau excepțional, deși eram vraiște cu câteva zile înainte. Și foarte stresată că ce-o să zică doamna educatoare, îmi voi pierde respectul în fața ei, nu mă va mai privi la fel, în ochii ei conta mult perfecționismul.

Mă gândeam de curând la treaba asta, că de-a lungul timpului am avut o fascinație față de profesorii duri. Mereu am avut o relație bună cu ei, pentru mine, dacă erau duri, automat erau și deștepți și buni. 

Și în mod bizar, mi-am dezamăgit toți profesorii pe care i-am respectat cu adevărat. 

Ori acum un an, ori acu doi, am făcut legătura asta. Că am fost total neprofesionistă tocmai în ochii lor, cum i-am dezamăgit pe ultima sută de metri pe toți. 

Am mers cu mintea în spate, la sfârșitul liceului. Făceam meditații la engleză cu o profesoară foarte intimidantă și deșteaptă. Ne împrietenisem, dar în două rânduri n-am fost la ea când trebuia să fiu, n-am putut s-o anunț , i-am zis că o sun nu știu când și n-am mai sunat-o. 

Eu treceam prin divorțul mamei, prin mutat, era o perioadă foarte grea, încărcată, și efectiv, n-am putut să explic treaba asta. 

Și acum mi-a rămas în suflet femeia aia, mi-a plăcut mult, am admirat- o, dar uite că s-a terminat ca-n pom. 

Alt profesor pe care l-am iubit și admirat, profu’ de română din clasele 11 și 12. M-am împrietenit rapid cu el, datorită lui și numai datorită lui am început să iubesc poezia. Luam numai 9 și 10 la orele lui, nu era deloc darnic cu notele astea. 

La ultima întâlnire mi-a zis ” ce-ai făcut ? Ai luat notă mică la Bac!” . Mi-a crăpat obrazul de rușine, dar ce-aș fi putut să îi spun acolo, în mijlocul drumului? Că dacă începeam să îi povestesc că fix înainte de bac am fugit de acasă, că am luat 5 la română pentru că am plecat la mijlocul examenului că deși era cerință obligatorie să scrii doua pagini de eseu , eu scrisesem doar una . Ce să- i zic, că atunci când o colegă m-a avertizat chiar înainte de examen, ” Laura vezi că te așteaptă tatăl tău afară”, eu n-am mai fost om? Eram toate fugite de acasă, iar atunci, dacă mă aștepta, era cu chef de scandal, în urmă cu două zile țipase la mine, mă pocnise în plină stradă, în fața liceului în care urma să dau proba la română, la oral că să-i spun unde stăm. Îmi smulsese telefonul de la gât, și eu apoi fugisem în liceu.

Nu, eram ca paralizată. Nu puteam povesti pe atunci nimic, nici ca să mă apăr, că aveam un nod în gât. 

Am zâmbit rușinată și cu durerea asta, că l-am dezamăgit. 

Apoi, mergând pe firul amintirilor, tot așa, în clasa a 8-a, am avut o super profesoară de limba română. Specific profesorilor față de care eu am făcut atașament, era o tipă dură, cu care trebuia să fii atent cum vorbești. Tot așa, îmi plăcea mult. Dar nu știu ce i-am zis odată, suna ca o glumă în capul meu, dar ea mi-a tăiat-o și dacă până atunci avusesem o relație de simpatie cu ea, după episodul ăla, n-a mai vorbit cu mine. Mi-a rămas tare dragă amintirea ei. 

Ani de zile mai târziu, după facultate, am reîntâlnit-o. Am stat o perioadă în același bloc. Dar ea a fost rece, cine știe câte sute de elevi nu-i trecuseră prin mâini. Că mi-e greu să cred că a ținut minte că făcusem eu cândva o glumă nepotrivită.

În clasele mici, tot așa, episoade din astea cu profesorii model de parte feminină. 

Dar nu înțelegeam, mă tot gândeam de ce am deodată acces la conștientizarea asta dacă nu-i văd legătura. Că o simțeam profund, era ceva între toate momentele astea și profesionismul sau lipsa mea de profesionism. 

Ce s-a întâmplat totuși și mai în spate? Că aici e cheia.

Păi și mai în spate e pentru mine un an pierdut, efectiv. De la 6 la 7 ani m-au dat la gimnastică, la Onești, la părinții din partea tatălui .  Oamenii ăștia , Dumnezeu să-i odihnească, nu mi-au greșit cu nimic, dar eu nu mă simțeam bine acolo. Tot ce mi-aduc aminte e că sufeream crunt după bunica, care stătea la doar jumătate de oră distanță. Mi-era teamă în permanență că va muri și eu nu voi mai apuca să stau cu ea ( lucru care s-a și întâmplat, de altfel, dar mult mai târziu). 

Aproape de 7 ani m-au retras, pe motiv că trebuia totuși să cresc lângă familia mea. 

Dar sentimentul de la antrenamente, sau amintiri despre primul an de școală din viața mea, nu am. Îmi aduc aminte lucruri din grădiniță, dar din anul ăla, nimic. 

Mi-am strofocat mintea, ce s-a întâmplat, ce legătură e între toate astea, între toți profesorii pe care i-am iubit și dezamăgit în mod absurd, fără să fi purtat o vină adevărată, și anul ăla în care am făcut gimnastică?

A țâșnit o amintire care m-a uimit profund, mi-au dat lacrimile instantaneu, era acolo sub presiune. Uitată.

Mi-am amintit o conversație care, atunci, la 7 ani, a fost șocantă pentru mine. 

După ce m-au retras de la școala din Onești, mamaia mi-a zis că antrenorii au plâns după mine, că eram foarte bună și că le-a părut tare rău. 

Iar eu am rămas perplexă, nu puteam crede , am zis ” da’ nu aveau după ce plânge, că nu eram bună”. ” Ba da, erai talentată”. Ei, acum chiar nu contează aspectul ăsta, dacă e adevărat ori nu, dar pe mine m-a atins rău atunci. M-am simțit ciudat că cineva a plâns după mine, că cineva m-a regretat. 

Intuiția mea a făcut în modul ăsta legătura : atât de mult m-a uimit si m-a speriat că niște profesori au suferit după mine , că m-au considerat talentată ( cât de vechi e sentimentul ăsta în mine, că eu nu sunt, nu pot fi talentată) încât ulterior am avut grijă să- mi sabotez toate relațiile cu cadre didactice.

Și, interesant, nu-mi amintesc nimic de la antrenamente, dar gimnastica nu-mi place. Sportul nu-mi place. Îh, și acum resping exercițiile fizice. 

Și tare greu mi-a fost să am continuitate. Cu gimnastica n-am avut, cu vioara nu, de actorie am fugit ( m-am super autosabotat, deja aici aveam material de lucru, măcar un semitalent tot zace în mine). 

Primul an de facultate a fost amețitor, n-am fost prezentă. Murise bunica, am stat cu bunicu’, mă simțeam datoare să stau cu el, îl iubeam  mult. 

Masterul nu l-am terminat. Am fost doar câteva luni și aveam un super stres că ” aoleu, mâine ar trebui să mă duc”, dar nu-l suportam, era plictisitor. Am renunțat în cele din urmă și mă simțeam tare rușinată când auzeam ” fă-l pân’ la capăt dacă tot te-ai apucat”. Îl mai și plăteam. 

Nu mai cred deloc că masterul e ceva neapărat folositor. Facultatea, mda, dar masterul nu neapărat.

Dar oricum, interesant e că era un zbucium, o sforțare în mine, nu voiam deloc să mai merg, și începusem să visez că nu iau Bac-ul. Era un coșmar. 

Ce chestie, cum atragem tot felul de experiențe ca să dezgropăm emoții vechi. 

Tare greu îmi e să fiu constantă, e ceva ce nu știu cât mă chinui sau cât mă străduiesc să fiu. 

Singurul lucru în care am fost perseverentă e analiza asta asupra mea, asupra altora.

Și revenind la felul în care am privit oamenii nepunctuali și neprofesioniști, iată cât istoric. Câtă încărcătură.

Sigur că mă deranjau. Îmi aminteau de lucrurile pe care le purtam în mine. 

Foarte fain și revelator explică Brene Brown.

” Perfecționismul nu este același lucru cu încercarea de a-ți atinge potențialul maxim. El nu are nimic de-a face cu creșterea personală și cu acumularea sănătoasă de realizări. Perfecționismul este convingerea că dacă vom trăi, vom arăta și vom acționa perfect, ne vom reduce sau vom evita complet vinovăția, Judecățile critice și rușinea. Cu alte cuvinte, el este un scut. Perfecționismul este o armură ce cântărește 20 de tone pe care o purtăm convinși că ne va apăra, dar care în realitate ne împiedică să ne luăm zborul.”

” Perfecționismul dă dependență pentru că atunci când experimentăm rușinea, judecata critică și vinovăția, noi punem aceste sentimente pe seama faptului că n-am fost suficient de perfecți. De aceea , în loc să punem la îndoială logica greșită a perfecționismului, noi ne afundăm și mai tare în încercarea de a trăi, de a arăta și de a face totul perfect.”

„Dialogul cu sine al perfecționistei : Of! Nici o haină nu-mi vine. Sunt grasă și urâtă. Mi-e rușine de mine! ( de felul în care arăt). Vreau să fiu altfel, ca să merit să fiu iubită și să mă integrez.”

” Dialogul cu sine al unei femei echilibrate: Îmi doresc să slăbesc, dar de dragul meu. Vreau să mă simt mai bine și să fiu mai sănătoasă. Nu cântarul îmi dictează cât de iubită și acceptată sunt.”

Eu, una, am renunțat la perfecționismul ăsta în ultima vreme, de când nu mai vreau să fiu ” bună, corectă, săritoare”, în relațiile mele. Sunt așa cum sunt, si mna, asta sunt. 

Îmi place mult Brene Brown și are mare sens tot ce zice. Dar eu văd la mine că dacă nu găsesc sursa suferinței în mine, e greu să schimb ceva. Foarte greu. 

Și o chestiune interesantă pentru mine. Femeia dură, foarte deșteaptă, bună la limba română dar și la engleză , a fost mătușa mea, în familie. Ea era vocea de necontestat, când arunca cu vorbe te făceai mic.

Ce chestie, pe toate profele astea eu le-am admirat și iubit. De ea, de mătușa mea, mi-a fost teamă. Am fugit de ea, multe socoteli neîncheiate. 

Și totuși, i-am iubit pe cei ca ea. Că am fost satisfacută că le-am obținut admirația, e de înțeles , dar că le-am iubit… Seamănă cu Sindromul Stockolm ce zic eu aici. 

Ce confuz…

Dar totuși, copiii își iubesc modelele, orice ar fi. Chiar dacă m-am revoltat, am urât, am fugit, pe de altă parte am admirat , am iubit, am preluat modelul. 

Doamne, câtă risipă de emoții, de energie cu facultatea, cu actoria, cu vioara, cu totul. Îmi pare un consum total inutil acum, sunt alte lucruri de o mie de ori mai importante pe lume.

Dar uite că așa trăim , presați , stresați să fim buni și perfecți. Și îi judecăm mult pe ceilalți, dar îmbrăcăm judecata asta în ” ei, eu nu judec, doar nu sunt de acord”. A nu fi de acord cu experiența altuia înseamnă a judeca. 

Și de câte ori am analizat de ce judec cutare chestie la oameni, am descoperit ceva despre mine de fapt. 

După ce privești în tine, musai se schimbă ceva. 

Ca să termin povestea cu care am început, colegii cu care nu mă împăcam înainte , pentru că mă credeam mai bună ( lucru implicit când judeci) și mai profesionistă, mi-au devenit foarte dragi între timp. 

Și după o pauză de un an sau doi, am lucrat iar cu ei și m-am simțit foarte bine. Acum puteam să râd de rigiditatea mea, că eu nu pot să petrec noaptea. Acum, mai stăteam la vorbe, la glume. Eram mai relaxată și ei mi-au zis că m-am schimbat, că sunt mai liniștită. 

Habar n-aveau ei câte m-au învățat și cât îi prețuiam acum. 

Când ești liniștit, verdele e mai frumos și oamenii la fel.

Când ești liniștit, verdele e mai frumos și oamenii la fel.

Redescopăr zona în care stăm, în UK. 

Privesc cu alți ochi totul, acum că dorul de țară s- a răcorit. 


( Poze din zona noastră, e absolut superbă, mult verde, super pe gustul nostru.)

Stăm în Surrey, aproape de Londra. La îndemână viața agitată londoneză, dar totuși departe de noi. Ca să ajungem la Biserica Sfântul Gheorghe – pe lângă Waterloo Bridge- facem o oră și un pic, cu 2 autobuze+tren. În România un astfel de drum mi s- ar fi părut imposibil. Dar uite că te adaptezi. 
E important pentru noi ca din când în când să ajungem la Biserică, să împărtășim copila, să ne mai împărtășim cu toții. 

Nici în țară nu mergeam duminical, dar parcă altfel se simte când ai de ales. 

Ni s-a părut exagerat de departe când încă ne acomodam cu distantele, cu prețurile de aici.  Primele luni nu ne-am permis să dăm 24 lire dus-întors amândoi decât cu eforturi. 

Acum ne străduim să ajungem măcar o dată pe lună. Am putea măcar de două ori, dar e și drumul destul de incomod. 

Prima oară, când am fost de Paște, mi- au dat lacrimile de bucurie și de durere totodată. Bucuria că auzeam numai limba română. Doamne, îmi venea să-i strâng în brațe pe toți. A fost tot ce- am avut nevoie în Ziua Sfântă, că altfel n- am fi simțit deloc Paștele. Mai ales că eu nu-s genul care face cozonaci, ciorbe, răcituri și alte mâncăruri specifice. De fapt, noi nu mâncăm carne de mulți ani. 

Ce să mai, acomodarea noastră a fost foarte grea. O nesiguranță teribilă, frica că nu te descurci. Primele luni, nu ne-a lipsit nimic pentru că ne-am împrumutat de bani ca să ne descurcăm. Dar n-am putut accepta lucrurile așa. Tot ce auzeam în capul meu era ” la 30 de ani ai saltea în loc de pat și-ți ții lucrurile în troler. Ca să te descurci de pe o lună pe alta trebuie să te împrumuți.”

Extrem de stresant. 

Mă trezeam dimineața și senzația era de ireal, de vis urât. 

” O , Doamne, ce- am făcut? Am ales bine? De ce am venit aici, ca să ne fie mai greu decât în țară? De ce să sufere copilul meu?”. 

Pe de altă parte știam că am ajuns aici, în UK, în urma unui proces. Am foarte mare încredere în cum decurg lucrurile în viața mea. Dacă nu era locul meu AICI, n- aș fi ajuns. 

Încă e inexplicabil pentru mine cum de- am ajuns în singura țară în care nu voiam neam. De fapt, eu chiar nu voiam să plec din țară. Dacă cumva experiența asta e și pe principiul ” atragi ce judeci”, atunci na, se explică. 

Dar ciudat e că antipatizam Anglia fără să știu ceva despre ea. Adică simțeam o respingere. La fel și cu America. 

Acum mi se pare stupidă treaba asta, dar de undeva vine. Poate fi influența cuiva în care am avut cândva încredere. 

Apropo de asta, credeam că nu prea pot fi influențată, dar, după ce- am născut , a fost șocant să constat că aveam în mine frici împrumutate de la mamele din cercul meu de prietene. Mi-am dat seama atunci că, indiferent că eram sau nu de acord ( o judecată, de altfel) cu ce făceau prietenele mele care erau deja mame, exemplul lor rămăsese bine înfipt în subconștientul meu. 

La fel cum am tot auzit ” să te ferești de români în afară”. N-am crezut treaba asta, știam că e programul de viață al celui care o spunea. Și cu toate că n- am crezut     , după ce am ajuns în UK am descoperit o ușoară ezitare în mine. 

Nu, nu era credința mea personală, dar se lipise de mine frica altora. 

Ne influențează credințele altora, clar. 

De asta nu e în regulă să-l bombardezi pe altul cu fricile tale ” o să-ți fie greu”, ” la ce să te întorci în țară?” , ” la ce să pleci în afară?”, etc, etc. 

Altă chestie pe care am observat- o în mine, dacă o prietenă îmi povestește despre altcineva, că o șicanează, că a rănit- o, simt că- mi displace persoana. 

De fapt, crezul meu până după facultate a fost ” dacă ești inamicul prietenei/ surorii/ mamei, etc, ești și inamicul meu”.

Acum mi se pare copilărește, am învățat de mult că suntem responsabili de experiențele noastre. 

De asta de ani de zile nu mai povestesc prietenelor mele când mă supără cineva. Preiei suferința altuia, fără să vrei. 

Și dacă despre cineva care nu mi- e prea apropiat am mai povestit din când în când cu ce m- a supărat, deranjat, despre cei apropiați- mai deloc. Poate doar după multă vreme și doar pentru că deja erau lucrurile clarificate și eu învățasem ceva din treaba aia. 

Pentru că de un lucru sunt sigură: conflictele ne pot ajuta. Să aflăm lucruri despre noi. Despre limitele noastre, despre răni vechi și câte și mai câte. 

În ultimii ani nu am mai irosit nici un conflict. Am suferit de fiecare dată maxim, așa sunt eu – ori, ori. O ușoară instabilitate pe care o numeam pasiune, că nu știam că așa sună mai bine. Dar slavă cerului, parcă nu mai e chiar așa. 

Vă spun cu mâna pe inimă, toate conflictele posibile ( prieteni, soț, copil, rude, etc.) au scos numai emoții vechi. Senzația că ” băi, jur, la fel făcea și mama/ tata/ vecina „. 

„Care- i faza? De ce de fiecare dată pic când cineva îmi vorbește așa?”

Una la mână, că retrăiesc sentimentul de neputință, de frică, de supunere din copilărie, și apoi pentru că nu știu cum să pun limite: ” dom’le, așa să vorbești cu dumneata, nu cu mine, mulțumesc .”

Hm, pe măsură ce trece timpul mi-e mai ușor să zic.

Dar stați așa, să nu vă confuzez. Nu sunt deloc genul ăla care tace. În familie am fost. Apoi am repetat tiparul în relație cu nași, fini, etc. 

Iarăși, paranteză. 

Observați un pic în jur, priviți și la voi, cele mai încărcate relații după cele de familie sunt între nași-fini. 

Cele mai multe pretenții și așteptări. 

Am mai scris treaba asta acum vreo două luni. 

Am realizat, din experiența mea și a multora din jur , relațiile nași-fini sunt ca o reflexie a celor din familie. 

Așa. Să revin.

La ideea aia, cum că și eu trezeam emoții în alții. 

Acum vreo 3 ani, soțul și cu prietena mea din copilărie mi-au zis că eu vreau numai ca mine, că nu țin cont de ceea ce zic alții. Adică de ei. Dacă stăm la semafor, de exemplu, și vorbim ce și cum să facem, eu iau decizii tam-nisam.

” Stați mă, că nu-i corect” le-am zis. ” Adică dacă voi nu știți ce vreți și vin mai repede cu o idee înseamnă că fac ca mine?”

M-a deranjat atunci, pe loc. Încercam să mă apăr, nu știu dacă eram convinsă de scuza mea. 

Dar mi- aduc aminte perfect cât de rău mi-a părut. Cât de rușine mi-a fost că mă gândeam cu câți oameni n-oi fi făcut la fel și n-am aflat decât acum. Ah, dacă mi-ar fi zis! Îmi pasă mult de celălalt , dar văd că ori tac și înghit, ori tai și spânzur. La extreme. 

Așa e când nu ți-s clare lucrurile, când nu înțelegi de ce acționezi într-un fel. Când doar încerci să te controlezi fără să încerci să te Cunoști. 

Dar zău că habar n-am avut,până să fiu mamă, în câte zeci de moduri repetăm ceea ce am văzut în casele noastre. N-am știut deloc și n-am vrut să cred că ” așchia nu sare departe de trunchi”. 

Acum înțeleg că e o eroare să te pui deasupra familiei tale, indiferent câte greșeli au făcut . A judeca înseamnă a te pune deasupra. 

La Constelații ( Vindecarea Arborelui Genealogic) am înțeles altfel lucrurile astea.

Despre a pune limite, şi alte gânduri.

Despre a pune limite, şi alte gânduri.

Am fost două săptămâni în ţară. A fost ca o gură de aer proaspăt. Aveam mare, mare nevoie. Că nu reuşeam deloc să mă bucur de viaţă noastră aici, în UK, decât pe bucăţele. Făceam mari eforturi ca să accept, ca să reuşesc să mă joc cu fetiţa mea, să îi dau atenţie. A fost un an foarte greu, ăsta cu dezrădăcinarea.

Dar atât de necesar, totodată, că nu ştiu dacă aş alege altceva, dacă aş putea. De fapt, ce mi-ar plăcea să am, dacă aş da timpul înapoi, ar fi mintea de acum, dar să fi rămas în ţară. Bag mâna în foc că peste un an, sau poate şi mai devreme voi scrie cât îmi place UK. Pentru că , în mod bizar, şi eu şi soţul meu, ne-am bucurat mult că venim acasă. În avion, stăteam cu ochii lipiţi de geam, şi nu încetam să mă minunez cât de frumoasă e ţara asta, Anglia. Ce verde frumos, intens! Casele astea aliniate îmi plac atât de mult. Oi, oi, cât de recunoscătoare îi sunt! Ţara asta mi-a oferit sprijin şi ajutor ca să învăţ mai multe despre mine, şi eu atâta am urât-o.

Veronica, fetiţa mea, s-a bucurat şi ea să revină. Ea împrumută de la noi emoţiile noastre profunde. De acceptare sau de respingere. Şi mereu reacţionează bine la drumurile lungi, obositoare, cu trezit în miez de noapte. Pentru că şi nouă ne plac. E în noi, bucuria aia de copil mic entuziasmat pe care îl aşteaptă ceva nou.

Mi-a făcut bine să mă văd cu oamenii cu care mă simt în confort, să port conversaţii omeneşte, nu doar la telefon sau pe skype. Dar nu prea am apucat să mă conectez. Citisem mai demult undeva că dacă soţul lucrează la distanţă de exemplu, şi e plecat câteva zile pe săptămână sau câteva săptămâni / luni pe an, şi se întoarce acasă, nu se poate conecta imediat cu soţia. Durează. Are nevoie de timp. Exemplul ăsta mi-a venit în minte tot timpul cât am stat în ţară şi a fost un flux continuu de oameni cu care sunt familiarizată. După o pauză lungă, parcă nu ştii cu ce să începi, ai nevoie de o acomodare, parcă te simţi şi uşor stânjenit că nu-ţi vine a spune lucrurile care au fost. Cu o singură prietenă am reuşit să mă conectez şi cu sora mea. Atât.

Dar am fost mai mult decât bucuroasă pentru copila mea. A fost fericită. S-a jucat cu verişori şi prieteni de vara trecută.

14424069_1187583947969974_2051503740_o

( Fetița  mea e cea mai mică, aici e cu prietenele ei din orașelul nostru.)

Pentru treaba asta am suferit tot anul ăsta, de când suntem în UK. Am simţit multă tristeţe şi durere că am luat-o pe Veronica din sânul familiei extinse şi am adus-o aici unde parcă nu are identitate. Asta îmi tot vine în minte, cu siguranţă e o proiecţie , o nevoie de a mea, o suferinţă personală, dar asta aud în capul meu. Că nu are o identitate aici, în afară. Mi-am zis mereu că dacă am avea prieteni cu copii aici, ne-ar fi mult mai uşor. Dar a fost foarte tare că în Bucureşti, deşi avem oameni apropiaţi, nu ne-am simţit deloc bine. Am stat două zile şi nu mai aveam stare. Aha, deci nu e de ajuns să fii cu oameni apropiaţi într-un loc. Dacă nu-ţi place, nu-ţi place şi punct.

M-am speriat că nu îmi plăcea în Bucureşti. Îmi ziceam „aoleu, dacă nu-mi mai place în ţara mea? Am suferit atâta pentru ce?”. Dar cum am pus piciorul în micuţul nostru orăşel din Valea Prahovei (oraşul în care a copilărit soţul meu ) ne-am simţit instantaneu mai bine. Conectaţi la energia ţării, la istoria noastră personală, ne-am recuperat identitatea. Fix asta am simţit. O bucurie intensă în care ne tot ziceam ” frate, ce ne-au trebuit nouă oraşe mari? Bucureştiul , apoi viaţa de lângă Londra ? ”

În ultima vreme mă tot gândesc ( amândoi ne gândim, şi eu şi soţul meu) de ce ne chinuim atât, dacă în ţară avem unde să stăm, dacă în ţară e familia extinsă a copilului nostru, şi de care are atât de multă nevoie.

Clar, am ales calea cea grea. Culmea e că aş alege la fel, dacă aş da timpul înapoi. Lucrurile pe care le-am învăţat despre mine într-un an, mi-ar fi luat cel puţin 5 în ţară. Eram mult prea prinsă în ” ce crede lumea”. Nu realizam, sigur. Trebuie uneori să te dai un pas în spate ca să vezi în perspectivă. Şi ca să apreciezi altfel ceea ce ai, ce pierzi.

Şi mai e ceva. Niciodată nu i-am înţeles pe cei care se gândesc o sută de ani înainte de a acţiona. Nu am înţeles fricile, atâta frică de a te decide, de exemplu, să ieși dintr-o relaţie defectuoasă, in care nu iubeşti. Să-ţi bârfeşti şeful ani de zile, în loc să îi zici că nu e normal cum eşti tratat. Da, mari şanse să trebuiască apoi să pleci, dar la ce bun să stai dacă te hrăneşti doar cu venin?

Eu am cam zis lucrurilor pe nume. Şi încă n-am zis tot. Încercam eu să fiu diplomată, dar emoţia mea se simţea foarte bine, sunt convinsă acum de treaba asta. Bineînţeles că n-a fost tocmai în avantajul meu, dar clar locul meu nu e acolo unde sunt continuu nemulţumită de câte ceva. Uneori, a pleca nu e o soluţie. E important să rămâi şi să lucrezi cu ce ai. Na, de la caz la caz.

Cert e că acum sunt în punctul ăla , în care nu ştiu ( nu ştim ) cum e mai bine. Avem de ales şi nu ne e prea clar. Mai lăsăm lucrurile să curgă, acum , la 30 de ani, ştiu precis că dacă alegi când eşti emoţional, când eşti în suferinţă, nu vezi lucrurile prea bine. Clar, nici s-o lungesti. Îs sătulă de suferinţe pe care le puteam evita.

Ce îmi spun este faptul că în maxim doi ani vreau să ne întoarcem în ţară. Să ne cultivăm legume şi fructe pentru că oricum, alimentaţia noastră pe asta se bazează. Oricum, dăm foarte mulţi bani anual pe treaba asta, măcar aşa, ştim ce mâncăm. Înţeleg că nu e tocmai uşor, dar asta ne dorim. Şi sunt sătulă de dat banii pe chirie. A început să mi se pară tot mai ridicol faptul că putem sta în ţară într-o staţiune aproape de munte, fără să ne streseze aspectul ăsta.

N-a fost deloc o opţiune pentru noi în trecut, pentru că nu e prea uşor cu locurile de muncă acolo. Dar uite că şi aici face soţul meu naveta .

Aceeaşi mâncare de peşte peste tot.

Ai senzaţia asta că în afară te poţi descurca mai bine. Şi nu zic, chiar poţi, în special dacă intră în casă două salarii. Dar cu copii e mai greu. Unul din soţi clar va munci part time. Şi atunci doar trăieşti în altă ţară, doar te descurci. Părerea mea este că trebuie să îţi placă, altfel nu prea se merită.

Doar să te descurci într-o ţară în care vremea nu ţi-e pe plac, în care te simţi singur şi izolat, chiar nu se merită. Copiii primesc toată durerea ta, nu ai cum să fii empatic cu ei când eşti în suferinţă, şi atunci pentru cine faci de fapt sacrificiul ăsta?

Nu , nu cred în asta, că în România nu se poate. Da, cred în faptul că eu şi soţul meu nu ne-am descurcat ( n-au mai intrat de mult două salarii în casa noastră) dar nu că nu se poate. De fapt, acum cred că ne putem descurca, e copila măricică, are nevoie şi de alţi oameni în afară de noi, de copii, de program. Din păcate, eu, acasă, nu prea fac cine ştie ce program cu ea.

Lucrul care mă nelinişteşte în România este educaţia. Eu clar n-o las la o grădiniţă la care educatoarea îi controlează prin intimidare pe copii. Dacă ea nu vrea, şi plânge şi o văd că e speriată să mai meargă, o retrag. Fără doar şi poate. Mi-e teamă şi de şcoală. Nu îmbrăţişez neapărat homeschooling-ul, dar cred că poate fi o soluţie. Iar la noi în ţară, sunt mari reacţii faţă de orice e diferit.

Totodată, decât să fie marginalizată aici că e imigrantă, mai bine la noi în ţară.

Mă rog, toate astea se întâmplă acum în noi. Indecizia.

Sigur vom opta pentru unde e liniştită inima noastră. Vom alege în final aşa, după cum simţim cu adevărat.

Am cunoscut multe femei care ar vrea să se întoarcă în ţară, dar zic că situaţia lor e mai complicată. Şi sunt sigură că aşa e . Dar mai ştiu, din proprie experienţă, că ORICE SITUAŢIE COMPLICATĂ ARE O SOLUŢIE.

Uneori, lucrurile par mai complicate decât sunt.

Dar ce am observat, aşa, ca o trăsătură generală, mai toate femeile pe care le-am cunoscut simt opoziţia familiei faţă de relocare ” la ce să veniţi în ţară, ca să vă chinuiţi iar? Nu mai ştiţi de la ce-aţi plecat? „.

Eu am crezut că plec pentru bani, am crezut că poate fi o soluţie pentru noi ca să ne descurcăm mai bine, şi uite că am descoperit că am făcut CEA MAI TARE CĂLĂTORIE SPRE MINE! Habar n-am avut ce şansă mi-am dat cu dezrădăcinarea asta.

Efectiv, m-am recâştigat. Îmi aparţin mai mult decât mi-am aparţinut vreodată.

Mă simt altfel.

În astea două săptămâni cât am stat în ţară, s-au intensificat nişte programe vechi în relaţiile cu apropiaţii. Şi mi-a fost foarte uşor să pun limite. În trecut, înghiţeam multe emoţii. Şi măcinam vreme îndelungată ” ce-aş fi putut să-i zic, şi n-am zis „. Acum, pentru că am pus limite, am trecut foarte uşor cu vederea lucrurile care m-au deranjat.

Plecatul ăsta în altă ţară are multe implicaţii emoţionale.

Revenirea ( relocarea) la fel.

Când i-am spus mamei de curând că vrem să ne întoarcem în ţară, mi-a zis acelaşi lucru ” la ce să vă întoarceţi ?”. Am ascultat-o şi i-am zis ” mama, asta e alegerea noastră şi punct. Fricile tale nu sunt şi ale noastre.”

Asta înseamnă ( pentru mine ) a pune limite. Dacă aş fi tăcut, iar mi-aş fi adus aminte lucruri din trecut ” ce, a fost ea lângă mine când mi-a fost greu?”. Dar nu, n-am mai măcinat nimic, în afară de uimirea că pot să îi zic ( nu numai ei) pe loc, ce mă deranjează, ce gândesc.

Aha, de asta zice Brene Brown în „Darurile imperfecţiunii” că îi iubim mai mult pe ceilalţi când punem limite.

Păi eu chiar vreau să îi iubesc mai mult pe ceilalţi. Înţeleg ce m-a împiedicat până acum.

 

„Dacă mama și tata au putut, și eu pot !”

„Dacă mama și tata au putut, și eu pot !”

De când am plecat din UK, mă simt ruptă, deconectată total de la viața de acolo. Parcă e ireală. Senzația e că  am trecut printr- un portal, în alt timp și altă dimensiune.

După nouă luni de dor intens față de România, un dor de care nu reușeam să mă desprind oricât încercam, m- am răcorit. Ne- am răcorit.

Nu am plecat din țară pentru că eram supărată pe sistem, nu, deloc. Oriunde în lumea asta sunt probleme, avantaje și dezavantaje.

N- am plecat pentru că eram nemulțumită, nemultumiți. Nu, eu și soțul meu nu purtăm energia asta cu noi. Purtăm altele, dar nu asta.

Am plecat pentru că noi nu reușeam să ne descurcăm și pentru că am crezut că plecarea asta ne va ajuta. Financiar vorbind.

Adică sigur că ne- ar fi fost bine dacă am fi lucrat amândoi, dar n- am putut să accept să- mi dau copila, la doi ani, la grădiniță.

Am lucrat doi ani în grădinițe de stat și private,  știu bine cum sunt tratați copiii. Și dacă totuși sunt tratați cu iubire, cu îngăduință, eu una, n- am văzut nici un copil fericit acolo. Și mă refer doar la cei foarte mici.

Nu ne- a fost deloc ușor, am preferat varianta asta în care ne- am descurcat mai greu cu banii decât să îndepărtez copila. (Mulțumesc lui Dumnezeu, nu sunt mamă singură, că atunci n- aș fi avut încotro. )

Am zis că până nu vorbește, nu o dau la grădiniță, nu o las cu nici un străin.

Și, cu calculul ăsta în minte, în suflet, am plecat în UK.

Dar am trăit surpriza surprizelor când am realizat că, de fapt,  aveam nevoie de experiența asta, EMOȚIONAL.

Am descoperit într- o terapie recentă că am fugit de trecutul meu. Și fix așa a fost plecarea, ca o fugă, acum aproape un an.

N- am realizat atunci, n- aveam cum.

Tot repetam ” nu pierdem nimic dacă plecăm, important e să fim împreună”.

Am avut multe socoteli neîncheiate cu familia adoptivă, și am atras în cercul restrâns de prieteni oameni cărora le- am dat multă putere asupra mea. M- am simțit sleită , obosită de relații pentru că nu am știut să zic „nu”. Foarte ușor oamenii sar calul, dacă îi lași. Ăștia suntem, avem nevoie să ni se spună unde greșim ca să ne redresăm.

Mi- era foarte teamă să nu greșesc și ca atare mă comportam ” ireproșabil „. Îmi luam angajamente greu de dus pentru că simțeam ( inconștient) că aș putea pierde iubirea celor din jur. Eram o fată bună și săritoare, am fost bine dresată pentru treaba asta.

Știți, chiar e în mine o mare bucurie să ajut, dar când nu impui limite celorlalți , când nu ști să spui ” nu „, asta e o mare problemă.

Am descoperit că atunci când nu impui limite celorlalți , nu poți să îi iubești. Or eu vreau să îi iubesc pe cei din jurul meu. Ce chestie, mi se pare extraordinar ( dar acum e și logic) că reușesc mai mult să îmi păstrez Iubirea dacă impun limite.

M- a ajutat să înțeleg treaba asta un pasaj din ” Darurile imperfecțiuni „, o carte excepțională pe care o recomand . Brene Brown e autoarea.

Încă nu m- am dezmeticit. Nu- mi vine a crede că acum , dacă simt că o prietenă e supărată pe mine ( de obicei motivul e că nu ofer suficientă atenție ) nu mai pun repede mâna pe telefon ca să o împac.

Îmi pare rău , dar acum accept supărarea altora. În mod real, eu știu că nu atenția mea le lipsește, ci doar sunt un pretext pentru tiparul lor . Nu, nu trebuie să salvez pe nimeni. Nu mai vreau. Vreau să ajut, ăsta e motorul existenței mele ( și mi- e un pic rușine s- o zic, s- o scriu, ca și cum sună fals) dar nu mai vreau să fiu salvatoarea nimănui.

Vreau să am grijă de mine și de familia mea.

Dar începusem cu altceva.

Ziceam de revenirea în România.

Ei, cu 3 zile înainte de plecare, am fost agitată. De n- aș fi avut visele alea atât de clare, n- aș fi priceput. Am visat familia adoptivă și simțeam o teamă continuă.

Visele sunt un foarte bun indiciu despre ce se întâmplă în subconștientul nostru.

Înainte le găseam o interpretare mistică.

Am visat ani de zile că zbor dar mereu cu teamă, fugeam de ceva/ cineva. Până acum doi ani, visele mele au fost pline de teamă, de griji.

De când am început lucrul pe iertarea trecutului, acum doi ani au dispărut. Înainte de plecare , de revenirea în țară, au reapărut.

Și am înțeles că mai am de lucru.

Și știți cum văd toate reziduurile trecutului? Prin relațiile actuale.

Vă propun un exercițiu. Faceți o listă cu ce vă deranjează la ceilalți. Eu garantez că vor fi multe situații asemănătoare. Dacă mai mulți oameni V- au produs aceeași rană la interval mare de timp, asta se numește situație repetitivă sau ciclică. Adică vă învârtiți în cerc.

Dați vina pe Ion sau pe Gheorghe , și nu zic că ei n- au greșit, ci că tiparul ăsta, față de voi, e mai vechi. Din copilărie .

Neîmpăcarea noastră , neiertarea, judecata, au atras acest tipar tocmai ca să ne reamintim de ceea ce purtăm în interiorul nostru.

De când cu blogul am cunoscut multe mămici ( și nu numai) stabilite în UK sau alte țări. Și multe mi- au povestit că au fugit de corupția din țară și fix peste asta au dat. Sau au plecat că nu mai suportau bădărănia, lipsa de respect din țara noastră, iar acolo, în altă țară au atras aceeași experiență, dar la un nivel mai scăzut .

Am cunoscut mame care și- au dorit o lume mai bună pentru copiii lor, și când i- au băgat în școli, copiii au fost marginalizați pentru că sunt imigranți.

Am cunoscut si familii integrate, mulțumite.

Oricum, caracteristica generală a celor dezrădăcinați este DORUL de CASĂ. Arde dorul ăsta.

Multă lume mi- a zis că așa e la început, că ne vom obișnui.

Și acum două luni ( parcă) i- am zis soțului meu ” mă, dar dacă nu trebuie să ne obișnuim cu dorul ăsta? Dacă dorul ăsta e de fapt indiciul că locul nostru e totuși în țara noastră?”.

Ne- am simțit și noi mult mai liniștiti după ce ne- am dat seama ( încă o dată) că alegerea ne aparține . Că de multe ori suferim pentru că avem impresia că ” trebuie”. Așa ne construim noi realitatea, cu ” nu se poate altfel”. Ne convingem că așa e ca să ducem mai ușor suferința.

Și tare greu ne mai prindem: ” ia stai, dom’ le , dar io , de fapt, de ce sufăr ?”

Așa și cu mine.

Suntem acasă acum și e extraordinar. N- am mai fost atât de fericiți, de liniștiti, de mai bine de un an.

Dar cum să vă zic, am avut o mare nevoie de etapa asta, cu UK – ul, și încă mai avem.

Și culmea, ne e dor de casa noastră de acolo, realizăm abia acum cât de frumoasă e țara aia, ce șanse ne- a dat.

Tot ce am realizat ( emoțional ) în doar un an, mi- ar fi luat cel puțin 5 ani aici, în România.

Și știți ce- am mai aflat?

Mai bine de 80% din cei cu care am stat eu de vorbă ( mulți ) stau în UK pentru că se simt mai bine departe de familie. Sunt mai liniștiti departe de mame sau soacre care invadează viața actuală a copilului de altădată . Mame și soacre care nu pot accepta că fiii și fiicele lor sunt acum mari.

Mda, nu zic, o fi și treaba asta, dar, de fapt, problema e la noi, că nu știm să zicem NU.

Și treaba asta se va întâmpla câtă vreme suntem prinși în traumele trecutului, în ” mi- ai făcut aia și aia”.

Ști cum te poți verifica? Vezi ce simți când ești în conflict cu ai tăi. Plângi? Te simți neînțeles? Țipi? Îți promiți că nu vei mai veni , ” ca doar știam ce mă așteaptă, că așa faceți mereu?”.

Astea iarăși sunt situații repetitive.

Relațiile vechi sunt foarte încărcate, de multe generații. Fluxul iubirii e blocat în arborele genealogic, fiecare membru al familiei are durerile și traumele lui.

Îi judecăm pe părinții noștri pentru dependențelor lor ( pe care le- am și moștenit , de fapt) dar ei simt judecata noastră și poartă multă durere cu ei.

Părinții noștri sunt și ei niște copii nealinați. Ei n- au crescut cu noțiuni de parenting, de vindecare emoțională , de terapie, etc.

Multe lucruri nu le- aș fi repetat pe copilul meu, dar multe le- aș fi repetat. Unele le repet.

La cu totul alt nivel, unele greșeli le fac ( un exemplu- uitatul la desene).

Voi repeta ideea asta: toate lucrurile care nu merg acum în viața noastră, toate lucrurile pe care le acceptăm pentru că avem impresia că ” trebuie” , toate relațiile abuzive în care stăm ( și nu mă refer doar la abuzul fizic) au legatură cu ceea ce NU AM IERTAT.

IERTAREA ESTE ESENȚIALĂ.

Fără IERTARE doar ne târâm pe pământul ăsta și pasăm ” cartoful fierbinte” ( exprimare de la terapie, care tare mi- a mai plăcut ) generațiilor următoare, copiii noștri.

Avem DATORIA să strălucim. Să le luminăm copilăriile.

Să vadă cum ” mama și tata tare au mai suferit dar s- au străduit mereu, ei nu și- au pierdut Iubirea”.

” Dacă mama și tata au putut, și eu pot!”